In seara asta mi s-a pus intrebarea – nu pentru prima oara – daca as putea sa-mi imaginez sa traiesc in Romania. Grea intrebare, avand in vedere ca sunt romanca, dar crescuta in Viena. Ma plimbam zilele astea singura pe strazile Bucurestiului si aveam un ciudat sentiment. Ma uitam in stanga si in dreapta si ma simteam ca la celalalt colt al lumii, nici decum orasul in care m-am nascut. Aveam impresia ca e un sentiment interzis si incercam sa ma opresc sa simt asa. Dar chiar si faptul ca toate masinile au nr de Romania – si ce masini by the way – si ca toata lumea vb romaneste mi se parea anapota. Oameni amarati, cersetori, tarabe in mijlocul strazii, direct langa Mall unde intrau si ieseau cochete domnisoare. Stateam la semafor cand ma striga o vanzatoare. Aveam o punga cu pufuleti si se pare ca i-am facut pofta ca mi-a cerut-o s-o cumpere. 1 leu. Weird. Si mie mi se face pofta cand vad pe cate cineva cu covrigi dar nu imi da prin cap sa cer :))In Tirgoviste am intrebat o doamna daca aceasta e statia autobuzului. Am aflat toata povestea vietii ei si a sorei si fiicei ei. Am gasit o scuza sa plec de langa ea… Se pare ca in Romania toti oamenii se cunosc intre ei. Si sentimentul asta il am de fiecare data cand sunt in Romania. Ma simt ca un extraterestru printre romani, desi sunt una de a lor… sau nu mai sunt? Raspund la intrebarea care mi-a fost pusa tot cu o intrebare: Romania si-ar putea imagina sa ma aibe pe mine ca cetateanca?
maripossa 